zi de marți cu zâmbet

se întâmpla în toamna anului ‘97. era prima zi de școală, clasa a V-a. urmau lucruri interesante, o altă etapă, povești noi, emoții, colegi jumătate vechi (partea mai puțin fericită), rămași din clasa a IV-a, cealaltă jumătate (tot partea mai puțin fericită) venită dintr-o altă clasă.

cei buni erau la literele A și B. restul cum nimerise. eu ajunsesem la F. mai puțin important, trecuse criza că picasem examenul la matematică pentru a ajunge în clasele de top. și mulțumesc pentru asta, îmi lipsea aroganța pentru a face față.

doamna dirigintă Brânzan Gabriela. ne-a adunat în clasă. a făcut prezența. a strigat-o pe Claudia, dar n-a răspuns. Claudia M!! e vecina mea, o știu, o știuuu, țipam de bucurie pe interior și abia așteptam să îi spun.

 

am alergat nerăbdătoare până la ușa ei și printre chicoteli i-am spus că suntem colege de clasă. ăsta a fost începutul.

am fost colege de bancă, cele mai bune prietene, confidente, am plâns și am râs împreună, mergeam la pregătire împreună, am împărțit aceiași farfurie cu mâncare, făceam schimb de haine și puneam la un loc bănuții puțini pe care îi aveam, am iubit, de multe ori băieții nepotriviți, am suferit, aveam dramele noastre de copile, dar ne-am încurajat și ne-am sprijit de fiecare dată. 

 

am atât de multe amintiri dragi, este o parte frumoasă a copilăriei mele și a adolescenței, toate nebuniile pe care le făceam, eram împreună tot timpul, la școală, acasă, lecțiile le făceam împreună, aveam secretele noastre, ne știam fiecare sentiment, supărare și bucurie. dar cel mai important era că ne distram.

știu că sună ca o poveste clasică din copilărie… cele mai bune prietene, care nu vor lasă nimic și pe nimeni să le despartă. poate așa și este, dar îmi permit să o transform în povestea noastră unică, ca fiecare poveste din viața mea.  

 

nu mai știu dacă eram în vacanța de vară, oricum era anotimp cald, iar părinții erau plecați de acasă, când, în fața blocului, în spatele unei mașini, am fumat…cartoane. înfășuram cartonul, îl aprindeam și trăgeam porcăria aia de fum. și ce ne mai amuzam.

ulterior inventasem un dialog pe care il foloseam în timp ce cumpăram țigări la bucată, de la chioșcul de unde ne știa vânzătoarea:

 

 C: “iar te-a pus nea Mitică să-i cumperi țigări?”

 Eu (puțin supărată) : “da, mă pune să-i iau și câte una!”

 

și așa am fumat noi prima țigară (cred că era Winchester), de data asta, ascunse în grădină (mă rog, grădina era în fața blocului și probabil existau aceleași șanse să ne vadă cineva, cum erau și după mașină).

 

sufeream când venea vacanța de vară, iar Claudia pleca la țară cam toată perioada. ne scriam și mai vorbeam rar la telefonul fix, care și ăla era cu limită.

la un moment dat, stăteam atât de mult timp împreună încât, părinții nostri ajungeau să se supere, în special tata și îmi spunea să mai rărim vizitele….

 

rezolvarea noastră, era geamul de la baie, băile noastre erau pe diagonală, stăteam la scări diferite, dar același etaj. multe povești și lecții la matematică știa geamul ăla de la baie. 

    

cei mai buni cartofi prăjiti cu ouă îi mâncam pregătiți de ea. și mâncam atât de des la fete (era și Ana, sora Claudiei), de parcă eram la mine acasă.

am atât de bine întipărite în minte detaliile camerei lor, a bucătăriei unde aveau o canapea și unde pierdeam ore întregi stând la povești.

 

aveam voie să ne plimbăm doar în preajma cartierului, așa că făceam ture în jurul blocului, după aia până la Picu, încet am crescut și am avansat până la Neacșu, Parma, Spital, și apoi până la Mc'.

am fost surori. când s-a născut Alina, fetița fratelui meu, devenise nepoțica nostră. iar noi eram Coco și Dodo. când a rămas însărcinată cealaltă cumnată și știam că urmează să aibe băiețel, făceam glume pe seama fratelui meu că o să-l cheme Jose Armando. 

 

mergeam împreună în discotecă și împărțeam fiecare bănuț să ne ajungă de taxi și de o apă plată. nu aveam nevoie de nimic altceva.

de multe ori mă pierd în amintiri. dar îmi place, mă face să nu uit că sunt rezultatul a tot ceea ce s-a întâmplat în viață mea, iar oamenii pe care i-am avut, i-am rătăcit sau pierdut, sunt parte din mine. 

   

pe noi ne-a despărțit viața și alegerile pe care le-am facut. și ne-am pierdut urma, dar am rămas acolo pentru momentele importante și cine poate șterge urmele copilariei?…ele rămân acolo pentru totdeauna.

dimineață m-am trezit cu Claudia…..buimacă am văzut cuvinte, multe cuvinte, am început să citesc și să retrăiesc copilăria, am citit cu voce tare și m-am blocat puțin în emoții, dar mi-a transformat ziua..în zâmbet.

 

știu că ești departe și știu că îți este greu. acum două săptămâni am fost la Galați și am văzut-o pe mama ta, abia așteptam să o întreb de tine. mi-a spus că ești bine. poate numai tu știi câte sacrificii ai făcut și cât de singură ai fost în serile în care poate îți doreai să fii cu familia ta, să ai locul tău și partea ta, pe care o meriți. te apreciez pentru că ești atât de ambițioasă și îmi doresc să fii bine, pentru că o bucățică din mine ești tu, iar dacă tu ești bine și eu sunt bine….oriunde am fi în lumea asta și oricât de rar am vorbi. iar eu știu că ai să fii bine.

 

 …..si mie îmi e dor de tine.