credinta nu are nevoie de cuvinte

de cand a devenit religia un subiect atat de cotroversat? blamat, comentat, optional, verbalizat sau evitat, am ajuns sa ne ferim sa deschidem o discutie depre credinta, din teama de a nu fi judecati.

am realizat ca nu stiu nimic despre convingerile religioase ale colegilor mei de birou, desi lucram impreuna de ceva timp.

indiferent de credinta noastra, mostenita sau aleasa, ar trebui sa fim ascultati, respectati, in nici un caz judecati sau dispretuiti pentru deciziile pe care le luam.

petrecem ore in sir impreuna, discutand despre vietile noastre, preferinte muzicale, filme, politica, masini, carti, dar nu deschidem subiectul religie, sau daca devine prea personal, schimbam registrul, mai ales daca exista o persoana care ar contrazice credinta noastra. asa incat, probabil e mai simplu sa pastrezi discretia.

imi amintesc cat de contrariata am fost, cand colega mea de liceu, a ales sa mearga la o Biserica Penticostala, iar pentru o vreme parea sa-si fi gasit echilibrul acolo, pe cand eu nu concepeam ca ea sa se departeze de radacinile ortodoxe. am inteles mai tarziu motivele.

ca si in politica, fiecare are o parere, de obicei influentata de ultima barfa auzita la stiri.
in conditiile astea, rezultatul este ca avem prea multe biserici, patriarhia romana intoarce banii cu lopata, preotii sunt betivi, curvari si ipocriti...pe deasupra conduc bmv-uri, au vile, afaceri si nici nu dau chitanta cand primesc donatii pentru Biserica.

iar pe Dumnezeu il pomenim mai des, alaturi de sfinti si cele sacre impreuna cu morti, mame, icoane si alte injuraturi. Oho la asta suntem priceputi.

si bineinteles atunci cand avem nevoie: sa trecem un examen, sa fim sanatosi, sa nu luam amenda, sa nu stam prea mult la coada, sa castigam la loto, sa ni se mareasca salariul, sa ne placa mama soacra, sa ne iubeasca gheorghita, sa avem bani de vacanta, etc

uitam ca Dumnezeu e peste tot si e langa noi tot timpul, nu in cladiri de piatra, transformate in monumente, nu in predicile unor oameni pierduti pe drum, nu in viata profana.

iar cand vine vorba de alegeri, e mai simplu sa declari ca esti ateu decat sa recunosti nevoia de a apartine, de a-ti exprima sentimentele, de a fi calauzit, de a crede in divinitate.

uitam sa ne rugam, sa multumim pentru ce avem, pentru cine suntem, pentru viata, pentru oamenii din jurul nostru, pentru ca suntem sanatosi...uitam sa fim umili.

nu stiu sa exprim in cuvinte prea multe relatia mea cu Dumnezeu, dar nici nu am nevoie. am fost razvratita si am crezut de multe ori ca nu e drept ce mi se intampla, am cerut fara sa ofer, mi-am pus intrebari prea multe si absurde, am judecat, am crezut ca mi se cuvine mai mult, iar de multe ori am fost egoista si prea lenesa si am asteptat ca lucrurile bune sa vina la schimb. 

dar nu dai la schimb fapte bune cu asteptari de la divinitate. le faci din altruism, incerci sa intelegi lucrurile care se intampla, pentru ca au un rost, accepti ce nu poti schimba, incerci sa faci mai bine, sa fii mai bun, sa dedici o parte din tine si credintei, asa cum stii si cum simti, uneori cu mai putine cuvinte.

am citit de curand un pasaj, care mi-a placut - Dimensiuni arhetipale ale psihicului