copilărie
există momente în viaţă când te bucuri de ceea ce eşti, chiar
dacă eşti mai ciudat, chiar dacă nu intri în nişte standarde impuse de traiul în
această societate minunată.
ca de exemplu eu: sunt antisocială. au fost câteva momente în
care am suferit, dar mascate bine de drama mea interioară, de fapt, le-am
transformat în avantaje pe termen lung. şi cred că mi se trage din copilărie.
nu am avut niciodată prieteni foarte mulţi, nu am fost comunicativă,
exuberantă, nu ţineam să mă fac plăcută. şi nu am fost la grădiniţă, ceea ce
înseamnă că nu am avut plăcerea de a socializa, de a-mi dezvolta simţul
competiţiei, de a mă compara cu alţi copii, dar din fericire am fost şi ferită
de răutăţile copiilor, de inevitabilele certuri şi mici drame.
eu m-am pierdut întotdeauna printre cei mai mari, ceea ce cumva
m-a obligat la o seriozitate venită înainte de vreme.
până mai acum 1 an mâncam singură la prânz, de cele mai multe
ori, la birou, stăteam cu căştile cu muzica dată tare şi îmi vedeam de treaba
mea, iar debitul verbal era undeva pe la 3 cuvinte pe oră pentru chestiile
personale. între timp s-au schimbat puţin lucrurile - puţin mai mult, dar de
vină sunt colegii (nu eu, jur m-am lăsat dusă de val, deşi mai
opun rezistenţă şi acum) şi copilul meu, care m-a ajutat să descopăr cât de
frumos e să te prosteşti….pardon copilăreşti.
şi totuşi încă am rezervele mele când vine vorba de a
socializa...ca de exemplu în parc cu mămicile: mi se pare absolut stupid şi nu
văd rostul unor discuţii despre cum face copilul meu vs cum face al tău. prefer
să zâmbesc şi să schimb două amabilităţi, apoi la revedere. observ că e o
problemă la mine, pentru că nu ştiu cum, alte mămici care abia s-au cunoscut,
deja uită de copii şi le vezi vorbind de parcă se cunosc de-o viaţă.
făcând o paralelă cu al meu copil, acum când văd un băiețel că o
trage de bluză sau se uită urât sau o împinge pe Sofia, fără motiv, am în cap
nişte scenarii… de imi vine să mă duc să-l iau pe sus şi să-l trimit pe planeta
copiilor obraznici.
mă întreb de ce vor copiii să se excludă unii pe alţii, mai ales
dacă este unul mai mic în preajmă. mă uit la Sofia, care aleargă ca un căţeluş
după fetiţele mai mari să fie şi ea băgată în seamă, iar uneori replica este
"dă-te din calea jocului nostru, fetiţă mică, ne încurci".
ca în desenele animate, mi se umflă o venă şi scot fum pe nări,
dar de fapt respir, zâmbesc şi explic frumos că putem să ne jucăm cu toţii,
fără să ne împingem.
pentru că inevitabil, copiii, la un moment dat devin egoişti,
răutăcioşi, au gesturi care te scot din minţi şi care se transferă către
copilul tău, care la rândul lui, într-un moment oarecare aplică asupra ta sau
asupra unui alt copil ceea ce a păţit el. şi uite aici ar trebui să intervină
educaţia. din păcate observ foarte puțini părinți care pot gestiona înţelept o
astfel de situaţie, în schimb se ajunge la aceleaşi replici spuse copilului de
cele mai multe ori cu un ton răstit: "îţi iei bătaie dacă mai faci aşa
fetiţei" "nu ai voie", "nu, nu, nu" "stai
aici", "nu arunca", “nu mişca”, “nu respira”
sau: “da, tu ești fetiță, ești cuminte, dar el e baiețel și e
mai obraznic” serios, asta este explicația? păi ce? pregătim băieţeii să devină
viitori luptători în război și să-şi bată soţiile, iar fetiţele să crească femei
cuminiti şi docile?
am sentimentul că agresivitatea se imprimă cel mai uşor în
creierul celor mici. prind imediat o chestie pe care nu știu să o
analizeze/proceseze, pare interesant de testat pe alţi copii sau părinţi, iar
rezultatul este generarea unor mici tazmanieni.
răutatea intervine în colectiv şi se perpetuează. de cele mai
multe ori părinţii nu fac nimic să schimbe atitudinea asta. și chiar cred că
există copii răutăcioşi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu