as plange un pic

o plangacioasa! asta sunt de cand ma stiu...intotdeauna am plans cu patima, cu durere, cu intrebari, am plans un ocean de lacrimi, am plans pana am simtit ca ma doare  in piept. 

am plans nopti intregi, in bucatarie, pe intuneric, langa scaunul lui tata intrebandu-ma de ce e gol, am plans la capataiul bunicii, ghemuita, nepasandu-mi de sfaturile din jur care-mi spuneau sa o las sa se duca linistita...mi-am plans copilaria cu toate neajunsurile ei, esecurile din scoala, dramele adolescentei, provocarile iubirii, am plans cu Sofi in brate, cand avea doar cateva zile si afara ploua marunt, suficient cat sa-mi acompanieze nelinistea din suflet. am plans o ora in masina (fara sa exagerez), dupa ce aparent, am reusit sa tin piept unor medici care incercau sa ma convinga sa aleg altceva fata de ce imi doream. 

la un moment dat am crezut ca cel mai de pret cadou transmis copiilor este plansul.

 

au fost atatea momente in care mi-as fi dorit sa fiu puternica si sa-mi stapanesc emotiile care intr-un final se transformau in siroaie de lacrimi pe obrajii mei...Doamne! aveam impresia ca vrei sa razi de mine aratand lumii cat de vulnerabila sunt. pentru ca asa am crezut mereu, ca nu e bine sa-ti arati slabiciunile in fata celorlalti, ca trebuie sa fii stapan pe tine. cat de mult ma enerva sa-i vad pe cei din jur siguri pe situatie si eu cu cat incercam sa ma abtin cu atat mai mult ma inecam in sughituri. 

de asta am preferat sa plang singura, sa nu fiu vazuta dar si ca sa-mi gasesc linistea, nu raspunsuri, nu cred ca am gasit vreodata raspunsuri sau rezolvari...nici macar nu stiu daca m-am simtit mai bine dupa un plans din asta complet...cu scenariu, servetele si drame...nu numai ca plang din toti rarunchii, dar nici nu am termen, cred ca as putea face fata unui maraton.

dar cu timpul, am invatat sa reprim sentimentele astea...uneori ma intreb ce mai e pe acolo, ma trezesc surprinsa de situatii total obisnuite care ma fac sa dau niste apa la soricei, dar ma repliez, ma scutur si imi spun: “hey what the fuck?! smile!”

si partea cu adevarat trista abia acum urmeaza: mi-e atat de dor de un plans din asta care sa-mi curete sufletul antrenat sa se abtina...mi se pare ca in viata nu am facut altceva decat sa-mi educ sentimentele si asta am ajuns sa facem cu totii, intr-un mod trist si fara noima.