“L’essentiel est invisible pour les yeux.”

uneori e atat de multa risipa de cuvinte si energie cand sentimentele sunt asezate acolo unde trebuie, cand instinctul iti dicteaza calea si cand raspunsul e atat de aproape.

simt ca pierd esentialul in zgomotul din jurul meu si in dorinta de a fi atenta la tot ceea ce se intampla, incat uit sa fac o pauza, sa respir adanc, sa inchid ochii macar pentru un moment si sa las ca lucrurile sa curga. 

toata agitatia, toata frica, toate anxietatile si fiorii care trec prin oasele mele, sa-si gaseasca linistea. de multe ori mi-e mai simplu sa traiesc haosul si sa gasesc scuze ce tin de alegeri rationale, decat sa ma las condusa de ceea ce simt.

cu piedici, asa cum obtii lucrurile pentru care merita sa lupti, cu putin timp, fiindca niciodata nu este suficient pentru rezervorul interior, dar in compania potrivita, am ajuns in sfarsit intr-un loc neexplorat de dorinta mea, am respirat aer curat, am ridicat privirea catre muntii inalti acoperiti de culori uimitoare, am mers pe jos, am simtit un ghem de emotie venit din piept, ca si cum as fi descoperit locul perfect in care as putea trai pentru restul vietii.

imi amintesc de copilarie, cand in putinile momente petrecute la tara, alergam spre pajistea de sub padure si acel sentimentul de siguranta pe care il aveam cand umblam cat era ziua de lunga…in satul din care a plecat tata. scoala veche, cu peretii scorojiti, bancile mici si inghesuite, locul unde a crescut si a invatat el.

am privit minute in sir cel mai frumos cer, cu stelele atat de aproape si luna perfecta, in racoarea si aerul rece de munte.
e ironic si trist cum abandonam locuri pentru a cunoaste lumea si apoi le cautam pentru a ne reintregi.

cred ca tata iubea muntele, pentru ca nu degeaba, parca prind radacini in locurile astea care imi taie respiratia, de unde imi iau energie, unde viata curge in alt ritm, unde timpul nu e timp, unde nici macar eu nu mai sunt eu.

mi-am dorit 15 minute de singuratate, nu stiu de ce, pentru ca nu reusesc oricum sa ma desprind de zecile de ganduri ce-mi trec prin minte...15 minute pe care nu le-am avut. in schimb am stat afara foarte mult, nu am simtit frig, oboseala, nu am stiut de timp, am vorbit cu oamenii dragi si mi-ar fi placut sa aflu mai multe despre ei, pe care desi ii cunosc de atata timp, nu le stiu nuantele sufletului atat de profund....nici macar nu am dreptul sa invadez sufletul cuiva, dar

am pus cateva intrebari, nu neaparat pentru a primi un raspuns ci ca un exercitiu pentru noi, cei care ne pierdem in proiecte, urgente, copii, soti, sotii si uitam de noi, de ceea ce ne face bine, linistiti, de ce ne lipseste,  ce ne intregeste, ce ne face sa mergem mai departe, ce ne motiveaza.


tu ce ti-ai dori cu adevarat? ce te face sa simti emotia aia puternica, care nu te lasa sa stai locului? daca scoti totul si pe toti din cercul tau, daca excluzi zgomotul si informatia inutila, iti dai seama ce te face sa apartii? ce te face oare cu adevarat fericit?


si visez: eu, tu si o fereastra ce se deschide spre munte.

undeva acolo este esentialul.